Autor: Thorstein Veblen
Rating:
Editura: Publica
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Smaranda Nistor
348 pagini
ISBN: 978-973-1931-16-6

Să presupunem că vă plimbaţi alene pe aleile parcului Herăstrău/ Romanescu/ Copou/ Rozelor. E o zi însorită de primăvară, peste tot flori, bâzâit de albine şi chicoteli de copii. Când, dintr-o dată, pe un petec de iarbă vedeţi tolănită, rumegând nonşalant câteva paie, o vacă. O vacă vie, în carne, oase şi coarne, cu ochi mari şi umezi, care-şi vâră limba aspră în nări în vreme ce se uită, parcă întrebător, la Dvs. Nu este nici un happening, nici un experiment artistic, nici o reclamă neconvenţională. Pur şi simplu Administraţia Parcurilor s-a gândit, gospodăreşte, că e mult mai util şi mai eficace să lase cornutele să tundă – şi, simultan, să îngraşe – iarba. După ce vă amuzaţi un pic, vă gândiţi că nu e chiar în regulă. O fi eco, dar nu e trendy. De ce? Unul dintre cele mai bune răspunsuri vine de la Thorstein Veblen, un economist american de origine norvegiană, care acum 110 ani a scris Teoria clasei de lux, o carte care rezolvă, printre altele, şi problema văcuţei din parc.

O istorie veche de mii de ani

Clasa de lux este, grosso modo, alcătuită din cei care nu muncesc, care-şi ocupă viaţa cu pierderea timpului în tot felul de ocupaţii neproductive, însă mari purtătoare de prestigiu. Formarea clasei de lux, spune Veblen, are rădăcini istorice adânci – ar începe să apară odată cu apariţia proprietăţii. Scenariul pare a fi simplu: când unele triburi primitive au cucerit altele, s-au format noi ierarhii. Odată cu această separare, are loc şi o diviziune a muncii; mai exact, cei care munceau permanent – agricultorii sau cei care pregăteau masa – erau inferiori celor care nu munceau – războinicii şi vânătorii, ale căror ocupaţii, deşi sezoniere, necesitau vitejie şi impuneau respect.

Rezultatul întreţinerii acestei stări de fapt: “Bogăţia, care la început nu era preţuită decât ca simplă mărturie a iscusinţei, devine în accepţiunea populară prin sine un act meritoriu. Avuţia este de-acum intrinsec onorabilă”. A avea înseamnă, de atunci, a fi deasupra. A munci înseamnă a nu avea, a fi inferior. Ca să ai prestigiu, trebuie să arăţi că nu munceşti. Iar asta se poate face numai făcând/purtând/admirând lucruri inutile. Şi, de aici, un bulgăre de zăpadă istoric care se rostogoleşte vreme de secole ca să se oprească fix în parbrizul Mercedesului parcat ilegal pe trotuarul Dorobanţilor. Cu ce se ocupă clasa de lux, deci? Veblen sintetizează caustic: cu “ocupaţii de natură prădătoare, nicidecum productivă”. Dacă formularea pare prea dură, daţi un search cu “masacru Balc”.

În treacăt fie spus, îmi place conexiunea pe care o face Veblen între bogăţie şi bravură. Explică perfect mutra de gladiatori sastisiţi pe care o fac cei care alcătuiesc casta prădătoare românească, când explică napoleonian cum au făcut primul milion. N-aş fi crezut că baronii, bişniţarii şi mogulii au aşa rădăcini istorice … Până la Veblen, nu puteam înţelege de ce fiecare om de afaceri îşi vede succesul ca pe încununarea unei lupte acerbe cu oştirile câtă-frunză-câtă-iarbă ale concurenţei duse în fruntea unei armate de oameni (ah, „echipa mea, fără de care nimic n-ar fi fost cu putinţă”). Dar nu numai biznizmenii sunt produsul acestei subculturi străvechi. Să mai enumerăm câteva efecte ale legii sunt-superior-deci-trebuie-să-arăt-că-nu-muncesc, identificate de Veblen, care se văd cu ochiul liber în anul 2009:

* animalele de companie – de o inutilitate completă: iguane, porci de guinea, guşteri, dihori, chihuahua – să ţinem cont că încă nu s-a gândit nimeni să vândă drosophile cu pedigree…

* maşina de teren, condusă pe asfalt – cred că toată lumea e de acord nu căratul cartofilor este scopul celor ce-şi cumpără, de exemplu, un Porsche Cayenne. Monstrul electronic de 3 tone şi 400 de cai putere, pentru care cea mai aventuroasă excursie a fost la Poiana Braşov, transportă înăuntrul său oameni, bagaje şi mai ales autoritate (pe care românii îl numesc “neam prost”, iar Veblen, „consum ostentativ”).

* femeia – devenită în lumea bună, în ciuda pretenţiilor de „emancipare”, un soi de breloc viu, cu sâni siliconaţi, agăţat de cureaua eclatantă a masculului cu lanţ de aur, care se leagănă – tot ostentativ – pe pantofii de lux, lungi, ascuţiţi şi caraghioşi. Ea însăşi se afişează simbolic ca total incapabilă de vreo muncă utilă: tocuri înalte, unghii atât de lungi care fac cojirea unui măr un sport extrem, fuste ce se înrudesc mai degrabă cu cămaşa de forţă, genţi stranii – uneori mai mari decât o raniţă de soldat, alteori mai mici decât un portofel…

În fond, vorbim de un fel de înstrăinare a omului faţă de el însuşi şi de ceilalţi. Înstrăinare care probabil explică în mod satisfăcător de ce oamenii vor prefera întotdeauna un escroc parfumat unui găinar slinos. Sau de ce vom avea reflexul de a strâmba din nas când vedem muncitori veniţi direct de pe şantier în autobuz.

Şi totuşi …

Deşi utilă, cartea lui Veblen pare a avea câteva hibe ce nu se datorează secolului care ne desparte. De exemplu, luptele de clasă dintre vânători şi agricultori – ciudat de contemporane finelui de secol XIX – s-ar putea să nu fie pe placul unui nume cu autoritate în domeniu, precum Lewis Mumford, care nu acordă chiar atât de mult credit instituţiei vânătorilor. Ar mai fi de menţionat problema femeii din vechime (Veblen, deşi analizează în fond o relaţie simbolică între oameni prin intermediul bunurilor, nu pare să ia în calcul ipoteza, deloc improbabilă, a valorizării femeii prin chiar acest fapt, aparent barbar – femeia ca trofeu). Cât despre clădirile îngreunate de decoraţii şi ornamente pe care le construia acum un veac clasa de lux, nu pot răspunde decât printr-un oftat. Ceea ce Veblen refuza cu destulă mizantropie – esteticul, este acum eliminat total din peisajul arhitectonic, populat fără noimă de cuburi de sticlă sau de prefabricate. Şi ar mai fi, desigur, obiecţia opincilor româneşti – componentă extrem de utilă, nepurtătoare de vreun tip de “lux ostentativ”, ca şi întregul costum popular, frumos împodobit, dar fără a transmite vreun moment că posesorul vrea să arate că nu ştie ce-i aia sapă. Ceea ce mă duce cu gândul că Teoria clasei de lux este o analiză mult mai potrivită pentru cultura occidentală, din care face parte, şi mai puţin pentru plaiurile răsăritene, unde oamenii au fost suficient de săraci şi de cumpăniţi încât să nu-şi piardă timpul cu asemenea izmeneli, vorba bunicii.

Scris de Silviu Man
Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor