Autor: Roberto Bolaño
Rating:
Editura: Curtea Veche
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Alina Cantacuzino
211 pagini
ISBN: 978-973-669-770-8

Relația mea vitregă cu Roberto Bolaño

Mi-am dorit mult să nu închei anul cu lectura unei cărți așa și așa. Dorința mi-a fost, întâmplător și-n cele din urmă, împlinită: chilipirind, cum mi-e obiceiul, am avut norocul să dau, la “reduceri”, peste Târfe asasine a lui Roberto Bolaño. O carte cu parfum frumos, aspect vintage și hârtie aspră la pipăit, care a zăcut câteva săptămâni pe-un raft al bibliotecii până să ajung la ea cu pofta mea de citit, caracteristică unui respectabil final de decembrie. Antreu potrivit pentru festinul care i-a succedat.

Mărturisesc că, până acum, l-am ocolit cu premeditare pe Bolaño, dându-i doar de departe târcoale, amușinându-l cu încăpățânată neîncredere. Într-o vreme, nici măcar nu atingeam puținele-i volume zărite sporadic prin librării. Ce să le mai și răsfoiesc!? Încercam față de chilianul pribeag acel inexplicabil sentiment de respingere pe care-l resimt față de orice autor despre care aflu că a devenit un cult pentru masa (de numeroase ori, în mod dezolant lipsită de spirit critic a) cititorimii blogosferice.

Moartea lui neanunțată, în 2003, l-a transformat pe nestatornicul sud-american (pe atunci, deja celebru, apreciat și premiat pentru ceea ce scrisese) într-un fel de Che Guevara malgré lui al literelor emisferei sudice. Desigur, comparația este nefericită. Spre deosebire de Ernesto ”Împuțitul”, Bolaño dovedește cu prisosință, dincolo de dispariția sa abruptă, a-și fi dobândit pe drept faima, fiind creatorul unei opere autentice, de o indubitabilă valoare.

Senzația că citești un roman

Târfe triste adună laolaltă 13 proze scurte, despre care, pentru început – dar și pentru a-mi masca reala fundătură hermeneutică în care cartea m-a azvârlit -, aș prefera să las să vorbească un anumit personaj (al nuvelei mele favorite); el o va face ca și când ne-am confrunta cu un text unic, într-o asemenea măsură vorbele sale se aplică tuturor narațiunilor (sublinierea îmi aparține): ”Povestirea avea patru pagini, poate de asta am ales-o, pentru că era scurtă, dar când am terminat-o de citit am avut senzația că citisem un roman.” Dacă aș fi onest, aș încheia ”recenzia” în acest punct al ei, care atinge, de fapt, esența cărții în discuție. Dar, cum nu-s în cele mai oneste clipe ale mele, aleg să mai pun niște gaz pe foc, sau, dacă preferați, să mai strecor o cărămidă în soclul deja semeț al scriitorului chilian.

În dialogurile cu prietenii mei devoratori de cărți, obișnuiesc să repet ades că criteriul suprem conform căruia iubesc, judec și clasez, aș spune: definitiv, un bun scriitor este felul în care acesta se ”achită” de inevitabilele (în aproape orice carieră beletristică) proze scurte. Rari sunt cei care nu au cochetat cu acest foarte pretențios gen literar. Contrar altor opinii, eu, unul, nu mă declar atât de lesne impresionat de ”întinderile copleșitoare” ale romanului; nu am neapărat nevoie de 500 de pagini pentru a cântări și a mă delecta cu un condeier de talent. Din contră, mă atrage irezistibil și povestirea scurtă, condensată sau fragmentară, fărâma șlefuită să strălucească, obligată să cuprindă totul în pagini puține, dar și să lase în mintea cititorului suficient ferment cât să-i permită acestuia (ba chiar să-l determine!) să fabuleze oarece timp după isprăvirea cărții.

Senzația că tocmai ”citisem un roman” nu m-a părăsit la finalizarea nici uneia din cele 13 bijuterii ”culese” sub înșelătorul titlu Târfe asasine (există, bineînțeles, în interior, o nuvelă omonimă – crudă și senzuală în aceeași măsură). O stare de neliniște ce ne tranchilizează picură răbdător din fiecare rând citit. Tribulațiile la care sunt supuși protagoniștii, răsturnările absurde de situații izbesc surd în toropeala ca de deochi a lectorului; rând pe rând, le primim complet anesteziați, dar nu mai puțin fermecați de sinceritatea exactă, aproape monotonă – aducând când a incantație de vraci voodoo, când a… Borges – a stilului bolañian.

Istoria secretă sau lectura fără sfârșit

Povestirile incluse în acest volum se întrețes, una după alta, – ca alipite unui inefabil sistem osos – cu ceea ce chiar unul dintre eroii fără nume (”Dentistul”) ai lui Bolaño definește a fi câte ”o istorie secretă”. Fiecare textură finită e susținută în ”subteran” de această istorie secretă, pe care nu o vom afla niciodată, pe care ”o trăim zi de zi, crezând (subl.mea) că trăim, crezând că deținem controlul, crezând că tot ce ne depășește înțelegerea nu are nici o importanță”. Dincolo de formulările scriitoricești foarte economice și de o precizie implacabilă, colcăie mistere nedeslușite, ce aparțin, totuși, de această lume; e ceva ce rămâne să ”lucreze” în noi cu mult în urma lecturii. Apare, de aceea, și fireasca nevoie de a-ți îngădui un oarecare răgaz, un interludiu pe parcursul căruia să poată dospi, apoi, în tine, fiecare nuvelă. Cu toate acestea, să nu uit să contrazic deja încolțitele concluzii pripite: nu discutăm aici despre o operă bună de încadrat în ceea ce se numește literatura fantastică! Nici despre eternul ”realism magic” nu poate fi vorba…

De reținut atât, ca să recapitulăm: nici una din cele treisprezece piese din volum nu vine singură. În dosul oricăreia fermentează ”istoria secretă” – un soi de poveste paralelă (poate că adevărata poveste!), derulată în mare parte în underground, dar care-și trimite, la răstimpuri, către suprateran ”semnalele” ce le rămân indescifrabile eroilor inapți pentru orice suflu metafizic. Nu răzbim, în orice caz, decât cu imense dificultăți să discernem natura celor scrise cu o așa dezechilibrantă simplitate de Bolaño: ”Niciodată nu terminăm de citit, nici dacă ar fi să dispară cărțile, la fel cum nu ne săturăm de citit, deși moartea este un lucru cert.”

Nu văd de ce m-aș strădui să-l mărginesc pe povestitorul chilian, ținând neapărat să-i definesc munca în niște cuvinte din start deformatoare – teren fertil pentru viitoare prejudecăți de lectură. Din acest motiv, nu voi lua la rând prozele acestea, nu voi face un ”clasament” al lor și nu voi schița portretele personajelor (niște străini, de altfel, ancorați nebunește în realitate, fără a reuși să priceapă o iotă din ea). Mai bine vă ”dezvălui” doar faptul că scrisul lui Roberto Bolaño izbutește nu atât să semene scrisului vreunui predecesor sau contemporan de-al său, cât să-și câștige originalitatea într-o epocă în care prohodul și priveghiul literaturii au fost ”consumate” și consemnate ani în șir, în mod repetat, în presa de critică literară a mapamondului.

Scris de Cristian Sîrb Carti de acelasi autor

• Pe bookblog.ro nu exista deocamdata alte carti de acest autor