Păşeşte tăcută printre frunzele roşii căzute la pământ în timp ce le loveşte cu vârful pantofului nou-nouţ. Rochia ei de mireasă are pe alocuri albul spumos al laptelui şi îi scoate în evidenţă pielea măslinie, arsă de soarele verii, vară ce a trecut prin viaţa ei cu prietenii, iubiri şi traume. Vara aceasta a renăscut dintr-o lume rătăcită, ferită de tot ce era viu unde respira aerul îmbâcsit eliminat tot din-năuntrul ei. Vara aceasta a învăţat să cânte, să danseze, să zboare şi să prindă stelele în palma sa, a învăţat să moară în valuri şi să învie la simpla atingere a dezmierdării, a învăţat să vrea, să ceară şi să ofere, a învăţat să râdă, să alinte şi să împartă iubire. A fost vara renaşterii şi ea a fost mai frumoasă ca niciodată.

Acum e toamnă mohorâtă plină de ploi mărunte şi îmbâcsită de aerul mucegăit al frunzelor şi al pământului ud. Rochia de mireasă îi atârnă grea pe umeri şi-i îngreuneaza mersul fiindcă îi loveşte picioarele împleticite. Caută un loc în care soarele să-i pătrundă fiinţa, să treacă peste cele lumeşti şi să o învăluie în întregime, doar pe ea. Vrea să păstreze căldura în suflet şi printr-o uşoară atingere a buzelor, cândva, să o dăruiască mai departe. Pffffuuuuuuuu….

Iată locul! E ţinutul de basm al ielelor. E viu şi coloritul pare ireal. O aşteaptă nemişcat în tăcerea morţii; o cheamă cu razele soarelui cuibărite prin cotloane; o ademeneşte cu misterul ce-l înconjoară. Se va aşeza pe banca rece şi-şi vor spune tainele unul altuia. Ea se apropie de locul de basm şi e cuprinsă brusc de razele soarelui şi astfel nu mai e nevoită să-şi rostească misterul ci doar să-l lase luminii. Rochia de mireasă e mai grea, mai dăunătoare şi cu privire tristă, rătăcită o priveşte la lumină. Îi vede albul spumos al laptelui printre şiroaiele de pete de sânge neglijent împrăştiate. Braţele, poala rochiei şi voalul agăţat de brâu reflectă scântei din sângele uscat de mult. Frunze roşii şi crenguţe uscate îi atârnă dezordonat pe poalele rochiei ce odată a fost de un alb pur, imaculat. Întinde mâinile să-şi cuprindă rochia şi le simte încleiate şi duhnind a putred. Sunt roşii. Totul în jur e roşu. Lumina aceea caldă, vie nu mai e. E roşie şi ea. Cu braţele ridicate la cer, cu capul dat pe spate priveşte soarele roşu şi din sufletu-i rătăcit scoate cel mai sinistru ţipăt…. roşu.