Sezonul festiv de fotbal a început în Anglia cu o etapă neobişnuit de searbădă pentru reputaţia Boxing Day. Arsenal şi Villa a fost mai mult decât un derby între locurile trei şi patru; a fost o luptă între două viziuni antagonice asupa fotbalului, între creativitate şi disciplină, între talentele adunate de pe câteva continente şi cele insulare. Prima repriză nu a confirmat toate aceste aşteptări. Mijlocul terenului a fost atât de aglomerat încât ambele echipe s-au anulat reciproc. Ca de obicei, Arsenal a desenat mai frumos, făcându-şi jocul de posesie prelungită, dar Villa a reuşit să-şi ţină adeversarul la marginea propriului careu.

Arsenal a început mai agresiv repriza secundă, cu Arshavin căutând mai multe baloane. Tunarii dominau din ce în ce mai intens, şi totuşi Villa refuza să se predea. Ceva lipsea şi acel ceva a intrat în minutul 57. După plecarea lui Xabi Alonso, nu ştiu dacă mai e cineva în Premier League care să poată dictă ritmul unui joc atât de categoric cum o face Fàbregas. În aproape o jumătate de oră cât a stat în teren, Fàbregas a schimbat meciul după chipul şi asemănarea sa. Jocul steril de pase pe semicerc a devenit vertical şi tăios. La opt minute de la intrarea în teren, spaniolul a scos o lovitură liberă din apropierea careului. Tot el a executat-o perfect, printr-o gaură în zid lăsată de Agbonlahor, singurul care n-a sărit. Au urmat 20 de minute de dominare autoritară a gazdelor, încheiate de un contratac din trei pase care a despicat apărarea lui Villa. Sprintând către mingea trimisă perfect la întâlnire de Walcott, Fàbregas s-a întins din nou şi ar putea lipsi trei săptămâni. Iritat de insinuările că a riscat un pic trimiţându-l pe Cesc în teren nerefăcut, Wenger a declarat: „Nu ştii niciodată. Dacă îmi dovediţi că am fi câştigat şi fără el în teren, atunci am greşit. Dar asta nu se poate dovedi. Simt că am făcut ce trebuia”.

Pe lângă coerenţă şi imaginaţie, Fàbregas a adus echipei şi acea voinţa molipsitoare de a câştiga. E clar că lotul lui Wenger musteşte de talent, dar sunt momente de indiferentă în jocul unora că Denilson sau Eduardo. Nu şi la Cesc. Intensitatea cu care sărbătoreşte golurile e o măsură a intensităţii cu care urăşte să piardă. A ajuns deja la 12 reuşite în 22 de meciuri în toate competiţiile sezonul asta şi e cel mai bun pasator din Premier League cu 12 pase decisive. Ăsta e căpitanul de 22 de ani al lui Arsenal!

Poate că evoluţia lui Fàbregas a furat toate titlurile de azi, dar fapt e că Arsenal a jucat ieri că o echipă legată. La începutul sezonului, spuneam că Arsenal joacă fantastic când au mingea, dar problemele încep când pierd posesia. Wenger a lucrat mult la acest capitol astfel încât ieri elevii săi au închis perfect culoarele şi au coborât mult cu oamenii din marcaj. Abu Diaby şi Alex Song au impresionat în special. Diaby pare să fii scăpat în sfârşit de umbra lui Vieira şi şi-a dat drumul la joc. Song mă uimeşte de la începutul sezonului, crescând de la meci la meci. Ieri a anihilat aproape de unul singur mijlocul lui Villa, faultând mult şi ieşind cu capul sus din apărare. Când a fost adus în nordul Londrei, puţini credeau că poate deveni jucătorul de calibru care este azi. A crezut Wenger, şi asta e tot ce contează.

Atu-ul lui Arsenal la începutul sezonului părea să fie profunzimea lotului, mai ales în zona ofensivă. Or felul în care echipa a răspuns accidentărilor vârfurilor clasice, Van Persie şi Bendtner, este uimitor. Wenger a aliniat ieri un 4-1-2-3 pe care îl mai vedem foarte rar în fotbalul modern, un sistem de joc pozitiv şi curajos. De cealaltă parte, Villa rămâne o echipă onestă, aşezată perfect în teren şi care îşi ştie limitele. Partida cu Liverpool de mâine e foarte importantă, pentru că în cazul unui eşec, presă va avea grijă sa le amintească de felul în care sezonul trecut s-a destrămat cam în aceeaşi perioadă.