Se spune că Hizo îl “uita” pe lîngă autocar cînd pleca în cantonament. Iar Manea închidea antrenamentele ca să nu vadă alţii cine conduce, de fapt, şedinţele de pregătire.

Nu e uşor să ai un “secund” Ştie-Tot. Dar, judecînd după evoluţia Rapidului în tur, nu strică să ai un lector universitar la echipă. Ciprian Panait se ocupă de doi ani de “tineretul” din Grant. Faptul că a ajuns să se ocupe şi de echipa mare sună mai degrabă a soluţie de avarie decît a experiment. Şi totuşi…

N-a fost prea devreme să-şi ia titlul de doctor la 33 de ani. Dacă Hizo era “manta de vreme rea”, Panait ar putea fi “creierul” pentru orice fel de vreme. În timpuri de pace financiară, ar fi stat mult şi bine pe dinafara rotaţiei cadrelor, luîndu-şi gradele universitare şi descoperind cîte un Lazăr sau Mazilu. Dar dezordinea de la Rapid i-a depăşit pînă şi pe “antrenorii de casă”, aşa că s-a apelat, în lipsă de altceva, la “antrenorii de bibliotecă”. 

O echipă are nevoie, pe lîngă un responsabil cu gluma, ca Manea, şi de un responsabil cu seriozitatea. Unii tehnicieni sînt şi una, şi alta. Valentin Stănescu, de exemplu. Cei mai mulţi şi-l amintesc pentru atmosfera scînteietoare din jurul lui. Dar primul titlu din istoria Giuleştiului n-a ieşit din anecdote, din haosul boemei, ci din ordine. Din scrisul alungit, cu cerneală, cu care “Zimbrul” îşi umplea caietele studenţeşti de antrenor.

Panait nu e genul care să iasă în faţă, să se bată la titlul de Mister Popularitate. S-a trezit în luminile rampei după ce personajele de serviciu au dat bir cu fugiţii. Poate ştie să spună bancuri, poate nu. Dar pare să stea destul de bine cu teoria. Şi, dacă nu rezolvă nebunia de la club, poate măcar să-i dea o definiţie corectă.